Se anunțase ploaie. Mama se temea să mă mai lase. Se anunțase ploaie. Tata a zis să mergem totuși. Era ora 2 și un pic când i-am pus tatei ca trebuia să mai încapă în mașină încă două persoane, pe lângă cele patru care eram deja. Știam că se anunța o zi foarte interesantă.
Traseul era același și pentru noi, care am început urcarea la ora 2:20 pm, ca și pentru ceilalți temerari, care începuseră urcarea pe la 10. Urma să mergem pe traseul marcat cu bandă galbenă. Acesta pornește din Dâmbul Morii, pe la Canionul 7 Scări și în cele din urmă se oprește la Cabana Piatra Mare. Din locul de plecare (Dâmbul Morii) se fac aproape 45 de minute până la Canion, după care ai aproximativ 3 ore de urcare. A doua zi am urmat traseul marcat cu bandă roșie care ducea spre Vf. Piatra Mare (1.844 m). Odată ce am ieșit din padure, pe șa se ajunge la o intersecție. Drumul din dreapta (bandă roșie) duce spre vârf, iar drumul din stânga, marcat cu cruce roșie coboară spre cascada Tamina. Prin urmare drumul nostru o lua pe traseul marcat cu cruce roșie, iar mai apoi (după stâna de oi) drumul avea ca marcaj dunga albastră. Pentru a ajunge la cascada Tamina este nevoie de un mic ocol. Mergând pe bandă albastră ajungem la Cabana Tamina și ușor pe drumul forestier până la șosea.
Drumul băieților și al Ralucăi a fost obositor din câte am înțeles, aceștia […] o vreme prea favorabilă. În Canionul 7 Scări ”ploaia și-a spus cuvântul”. De asemenea, după canion ”drumul devenea mai complicat pentru că începea să urce”.
Drumul nostru, spre deosebire de al lor, a fost plăcut. Soarele strălucea timid de după nori, dar din fericire nu ne-a plouat. Atmosfera era încărcată de parfumul pădurii proaspăt plouate. Până la Canion tot drumul a fost un zumzet continuu, dar odată ajunși acolo oboseala începea să se simtă, lăsându-se o liniște adâncă. Am urcat cu toții încet. Stomacul meu se strânsese, iar mâinile îmi tremurau în timp ce mi le mișcam incet pe scări. Odată trecuți cu bine de Canion simțeam o atmosferă foarte relaxată, ca dovadă că încet, dar sigur, foamea punea acum stăpânire pe noi. Mergeam în timp ce mâncam și mâncam în timp ce mergeam. După o pauza de aproape 10 minute, în care am ascultat natura, eram din nou gata de plecare. De această dată era o liniște apăsătoare auzindu-se gâfâitul nostru și, undeva în departare, susurul pârâului. Ne opream din ce în ce mai des, dar știți cum se spune ” Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”. Ușor, simțeam că ne apropriam de vârf, iar aerul rarefiat îmi confirma bănuiala. Ajunsesem pe șa unde se afla cabana, eram entuziasmată și am simțit cum ramân fără răsuflare când am văzut peisajul care se întindea în josul văilor.
După ce ne-am dus lucrurile în cabană, ne-am pregătit să gătim. Băieții aduceau lemne din pădure, în timp ce eu și Stefania făceam focul, iar Raluca și Tudor curățeau cartofi. Flacăra mică, dar stabilă pe care o aprinsesem începea să cuprindă lemnele mai măricele pe care le-am pus. Eram tare mândră, o singură privire spre Stefi și ea îmi confirma același lucru. Dar cum lucrurile bune se sfârșesc și chiar când credeam ca focul începea să prindă putere apare cabanierul ,cu un gând bun, care deși dorea să ne ajute, cred, a părut că juca jenga pe focul nostru. Totuși tocănița a fost destul de bună.
Odata ce se lasa seara, ceața începea să coboare și punea ușor stăpânire pe peisaj. Luna plina se vedea ca o fantasma și totul rămase in beznă. Într-un final ceața coborî spre Brașov. După ce am intrat în cabană, am urcat la mansardă, locul unde urma să dormim cu toții. Toată seara s-au spus povești și cred că toata lumea s-a distrat. Luna plină strălucea puternic acum că ceața coborâse, iar razele ei intrau și umpleau camera cu lumina blândă, dar rece.
Soarele cald al dimineții se vedea ca o minge de foc pe cerul albastru intens. Era destul de casual cum ar spune Tudor. Mă simțeam la înălțime și frumosul peisaj de ieri era acum acoperit cu o mare de nori. Ne hotărâm să pornim la drum de dimineață, după un mic dejun destul de bogat, părerea mea. Pe masă se aflau de la ouă fierte la dulceață, pâine, diverse legume și fructe. Odată bagajele strânse, pornim încet la drum, deși aș mai fi putut sta în acel minunat colț de rai încă o viață. Urcarea a fost dificilă, dar ajunși pe șa am simțit că merită din plin. Văile care coborau spre depresiuni erau abrupte și ajunsă acolo simțeam ca puteam face orice. Coboram încet, tăcută, ascultând atât sunetul naturii, cât și conversațiile celorlalți cercetași.
O pauză mai lungă a fost la cascada Tamina. Susurul pâraului era un vuiet, un urlet. Razele soarelui pătrundeau prin frunzișul pădurii și atingând apa îi dadeau o stralucire de cristal. Următoarea parte a drumului a fost ușoară, dupa parerea mea. Drumul era noroios motiv pentru care o mare parte dintre acești cercetași curajoși alunecau, și din când în când mai și cădeau.
Ajunși la asfalt, drumul părea sa nu se mai termine, iar singurul sunete care se auzeau era motorul mașinilor care treceau în viteză pe lângă noi. Chiar dacă mașinile păstrau distanța, tot îmi tresărea inima de fiecare dată când o mașină trecea.
Odată ajunși în gară, oboseala și soarele puteric ne răpuseră. Aerul era încărcat de praf, iar toata natura părea amorțită de căldură. S-au împărțit și ultimii covrigi care mai rămăseseră și acum așteptam cu toții trenul. Când acesta a venit, am urcat cu toții greu și am stat în picioare sprijiniți unii de alții. Eram obosiți, dar gurile noastre nu păreau să se oprească din vorbit, așa că în vagon era un zumzet continuu. Ajunși în Brașov, ne mai salutăm o data cercetășește apoi fiecare a mers spre casa lui, cu gândul la o nouă provocare.
Ilinca, temerar.
(Mai multe poze: https://photos.app.goo.gl/oiGga8sQYqf4GF9P8 )